joi, 13 octombrie 2011

Centurionul si ordinea in univers

Dupa zguduitoarea Predica de pe Munte, precum si dupa autenticele miracole care au precedat-o, au existat puternice (dar putine) manifestari de credinta care i-au bucurat sufletul Domnului Isus.
In Matei 8:1-13 (vezi si Luca 7:1-10), un sutas roman(centurion) ii cere Domnului vindecarea unui rob grav bolnav. Datorita reactiei de final a Domnului - „Adevărat vă spun că nici în Israel n'am găsit o credinţă aşa de mare”- trebuie sa analizam acest caz cu atentie !

Cum stateau lucrurile:
• Sutasul roman era reprezentantul armatei imperiale cotropitoare; cu toate acestea, el respecta religia, poporul si obiceiurile evreiesti; succesul (in acest caz succesul militar) nu l-a facut arogant si lipsit de sensibilitate; el a gasit in Israel un loc de manifestare a intelepciunii dumnezeiesti vechi-testamentale, chiar daca prin slujitori religiosi imperfecti
• Desi Isus era un personaj controversat, iar unele persoane publice considerau necesar sa-l abordeze doar pe ascuns (vezi Nicodim), romanul judeca singur cele auzite despre Isus (Luca 7:3) si trage concluzia ca Isus este demn de incredere si capabil de vindecari miraculoase; acesta este un exemplu corect de pragmatism si spirit practic ce nu trebuie sa lipseasca din caracterul unui credincios
• Romanul era obisnuit cu sistemul ierarhic al autoritatii, iar armata romana practica un sistem extrem de dur al autoritatii; superiorii sutasului aveau dreptul de a-l pedepsi cu moartea in caz de insubordonare, esec sau neefectuare a ordinelor; nu este de mirare ca sutasul ajunge sa vada in blandul dar puternicul Isus un Domn care are drept de viata asupra supusilor Sai !
• Ca veriga in acest lant al autoritatii, razboinicul roman avea la randul sau sclavi dar, spre deosebire de spiritul epocii, nu-i considera simple instrumente insufletite; cu siguranta el luase la cunostinta legile iudaice privind tratamentul sclavilor(vezi legile privind sarbatorile unde pana si sclavii trebuiau scutiti de munca) si prescriptiile privind eliberarea sclavilor (in mediul iudaic sclavia nu era permanenta)
• In acest caz, romanul avea chiar un sclav la care tinea si care era bolnav pe moarte; iata un conducator care se atasase de cei pe care-i conducea si avem deci toate motivele sa credem ca incerca sa isi conduca familia extinsa („casa” in terminologie biblica) spre binele lor comun

Isus nu era genul de om de care sa te apropii cu solicitari egoiste sau arogante; Cel care se amesteca in multimea saracilor si a bolnavilor impunea o atmosfera de umilinta, de evlavie, de solidaritate cu cei suferinzi, lipsiti, slabi, nedreptatiti. Aici nu avem o vedeta stridenta care sa cante manele pe bani multi la mesele bogatilor, ci pe Acela care s-a dezbracat de slava Sa pentru a se apropia de cei neputinciosi.

Centurionul era obisnuit sa execute ordinele superiorilor si de asemenea, la randul sau, sa dea ordine care sa fie executate. Mai subliniem aici inca o data ca toate detaliile indica o persoana echilibrata, generoasa si responsabila care isi exercita puterea spre binele celor din subordinea sa, sub influenta culturii si intelepciunii iudaice vechi-testamentale.

In consecinta, din momentul in care el descopera in evreul Isus un reprezentant al Autoritatii Divine, romanul se comporta practic conform bunei sale obisnuinte. El recunoaste puterea si autoritatea Domnului si se supune acesteia cu smerenie si umilinta. Romanul venit dintre Neamurile fara Lege ajunge sa asimileze rapid fundamentele vechi-testamentale si este unul dintre primii marturisitori ai Dumnezeirii lui Cristos atunci cand il onoreaza pe Domnul cerandu-i doar o porunca verbala – si nu un remediu sau o manifestare spectaculoasa - impotriva bolii si a mortii.

Romanul este tipul omului cu mintea sanatoasa care ajunge sa inteleaga ca Universul este bazat pe ordine si autoritate, fiindca este un univers creat de Dumnezeu. El se supune zilnic, chiar aici pe pamant, unui sistem imperfect de autoritate militara, fiindca i se pare cea mai buna cale pe care o cunoaste pentru a realiza idealurile umane. De asemenea, romanul a descoperit prin propria sa viata ca puterea nu ar trebui sa vina fara responsabilitate si sensibilitate la suferinta. Atunci cand il intalneste pe Fiul lui Dumnezeu, el il onoreaza prin credinta in autoritatea suprema, puterea indiscutabila si bunavointa cea mai nobila !